Frumoasă curăție a dragostei dintâi,
ce dulce-ți era cerul și ce-nflorit pământul
când îți veghea un înger la orice căpătâi
și-ți mirosea a soare și-a mir sfințit - veșmântul.

Ce binecuvântată și limpede-ți era
lumina din privire și apa din izvoare,
cum străluceai de rouă când cerul se-nsera,
cum te scăldai în raze în dimineți cu soare...

Frumoasă curăție, ce rugăciuni aveai
când clopotul de Denii, te legăna-n lumină,
când unduiri de raze te-mbrățișau din Rai
cu cele patru semne pe fața ta divină...

Și totuși cum deodată tu mi-ai plecat atunci
când numai pentru-o clipă eu m-am ascuns de soare...
Ce neguri somnoroase mi-au coborât pe lunci,
ce umbre-nfrigurate mi-au plâns peste izvoare.

O, sfântă curăție revino și-adă-mi iar
lumina de la Denii cu cele patru semne
și îngerii cântării - spre tainicul altar
ființa primenită prin Taină - să mi-o-ndemne.